Chiar daca notiunea de cavalerism, atat de draga trubadurilor din Evul Mediu, a aparut la curtile apusene, poate ca tocmai aristocratii europeni au fost cei mai putin inclinati sa o respecte. Jafurile, macelurile, violurile si distrugerile comise de ei – din pacate, chiar in numele credintei – au facut din cavalerism prea adesea un termen desuet si deloc potrivit razboinicilor cu armuri de otel si inimi de piatra. De multe ori, insa, mai cavaleri s-au dovedit tocmai adversarii cavalerilor, cei numiti „pagani” si considerati unelte ale Satanei pe pamant. Dintre acestia, un nume nepieritor, prin faptele si maretia sa, ramane cel al lui Saladin, temutul si veneratul conducator musulman din secolul XII.
 

Saladin s-a nascut intr-o familie de origine kurda din Tikrit, pe teritoriul actual al Irakului. Tatal sau, Najm ad-Din Ayyub, era guvernator al Baalbekului si s-a ingrijit indeaproape de educatia fiului, care a fost trimis sa deprinda tainele buchiilor la cea mai vestita medressa  (institutie de invatamant musulmana) din Damasc. Aici, inca de tanar, a intrat in serviciul emirului Nur ad-Din, primind educatia militara din partea unchiului sau, Shirkuh, un talentat comandant de osti. In 1160, il va insoti de altfel pe acesta in expeditia impotriva Fatimizilor care stapaneau Egiptul.

Dupa cucerirea acestei bogate tari, Shirkuh a fost numit vizir, pe langa califul Al-Adid, iar Saladin – primul sau sfetnic. Timp de noua ani, tanarul s-a initiat in stiinta guvernarii si, atunci cand unchiul sau a murit, i-a luat locul. Printr-o politica de mana ferma, el a revitalizat economia Egiptului, a reorganizat armata, numind in fruntea ei conducatori fideli lui si s-a ferit sa intre in conflict cu Nur ad-Din, stapanul sau formal, chiar si dupa ce devenise de facto conducator al Egiptului. Insa, imediat ce mesagerii i-au adus vestea ca Nur ad-Din murise, in 1174, Saladin a luat titlul de sultan al Egiptului si si-a declarat independenta fata de oricare lider musulman, intemeind dinastia Ayyubida.

Semiluna contra Crucii

Dorinta cea mai mare a lui Saladin era sa-i izgoneasca pe cruciati din Tara Sfanta. Dar stia ca trebuia mai intai sa obtina sprijinul Siriei, pentru ca apoi, prinzandu-i pe cavalerii apuseni ca intr-un cleste, din est si din sud, sa-i poata zdrobi. Dupa moartea lui Nur ad-Din, tronul Siriei a fost ocupat de Salih al-Malik, un adolescent fara experienta politica. Saladin a actionat atunci intr-un mod inedit: a marsaluit spre Damasc si, intrand in oras, a anuntat ca se casatoreste cu vaduva lui Nur ad-Din, o femeie mult mai in varsta decat el, dobandind astfel, potrivit obiceiului musulman, averea si titlurile celui raposat.

Singurele orase care s-au opus acestei stratageme, Alep si Mosul, au fost cucerite in 1176 si respectiv 1186. Desi in perioada cand incerca sa-si consolideze puterea in Siria, Saladin s-a ferit sa intre in conflict cu cruciatii, acestia l-au atacat in dese randuri, reusind insa sa-l invinga o singura data, la Montgisard, pe 25 noiembrie 1177. Atunci, armatele unite ale lui Baudoin al IV-lea al Ierusalimului, si ale Templierilor au zdrobit oastea musulmana. Doar o zecime din soldatii lui Saladin s-au intors in Egipt. Sultanul a cerut pace, dar doar spre a-si reface fortele, intrucat in 1179, el va prelua initiativa, invingandu-i pe cruciati la Vadul lui Iacob.

Dar cavalerii veniti din Europa erau departe de a fi distrusi. In special Raynald de Chatillon, unul dintre cei mai viteji, dar si mai cruzi dintre cruciati, se dovedise a fi inamicul numarul unu al lui Saladin. El ataca nu doar pe uscat, hartuind caravanele, ci si pe apa, caci bringanzii sai nu se fereau sa atace corabiile negustorilor musulmani. Raynald de Chatillon amenintase ca va ataca chiar orasele sfinte ale Islamului, Mecca si Medina. In 1187, Saladin a invadat regatul Ierusalimului, dand, pe 4 iulie, in acel an, cea mai faimoasa batalie din istoria cruciadelor, la Hattin.

Tactica liderului musulman s-a dovedit stralucita si, desi cruciatii, condusi de Guy de Lusignan, noul rege al Ierusalimului, erau mai bine inarmati, armata lor a fost anihilata. Hartuiti de arcasii calare musulmani, lipsiti de apa, cruciatii au facut popas, urmand sa dea batalia a doua zi. Dar, in cursul noptii, Saladin a poruncit sa se dea foc ierbii din preajma taberei cruciate. Orbiti de fum, istoviti de drum si chinuiti de sete, trufasii cavaleri au fost o prada usoara pentru soldatii lui Saladin. Raynald de Chatillon a fost capturat si decapitat, se spune, de insusi Saladin. De asemenea, toti cavalerii Templieri si Ospitalieri au fost ucisi. Ceilalti cruciati cazuti prizonieri au fost rascumparati.  Curand, Saladin va recuceri aproape toate orasele stapanite de crestini de aici. Pe 2 octombrie 1187, Ierusalimul cadea in mainile musulmanilor. Dar, spre deosebire de cruciati care, atunci cand cucerisera orasul, masacrasera 70.000 de oameni neinarmati, Saladin a permis civililor sa paraseasca teferi Ierusalimul.

„Amantul” lui Richard?

 Caderea Ierusalimului a produs o vie impresie in Europa, si la indemnul Papei, s-a organizat o noua cruciada, in fruntea careia s-a aflat  regele Angliei, Richard Inima de Leu. Cruciatii au reusit sa cucereasca Accra, dar au fost invinsi la Arsuf, pe 7 septembrie 1191. Relatia dintre Richard si Saladin a dat nastere multor discutii. Cei doi se respectau reciproc si dadeau dovada de un cavalerism desavarsit.

Auzind ca Richard fusese ranit si ca isi pierduse calul in batalie, Saladin i-a trimis  medicul sau personal si doi armasari pur-sange, foarte valorosi.  Nu lipsesc nici cei care sustin ca, date fiind preferintele homosexuale ale lui Richard, el sa-l fi sedus pe sultan, desi aceasta ipoteza ni se pare hazardata, cu atat mai mult cu cat Saladin, mic de statura, firav si chior, nu s-ar fi incadrat deloc printre chipesii favoriti ai suveranului englez... Negocierile dintre cele doua parti s-au incheiat prin tratatul de la Ramla, din 1192, prin care Ierusalimul ramanea in mainile musulmanilor, dar crestinilor li se permitea pelerinajul la Locurile Sfinte.

In acelasi timp, tratatul reducea Regatul Latin la o ingusta fasie de teren, de-a lungul tarmului Mediteranei. Dar Saladin nu s-a mai bucurat mult de victorie. La inceputul anului urmator, desi cuprins de boala, el nu a renuntat la obiceiul de a pleca din Damasc, spre a-i intampina pe pelerinii veniti de la Mecca. Vremea rece si vantul inghetat, aducator de zapada, l-au slabit si mai tare si cuprins de febra temutul sultan a cazut la pat.

Pe 3 martie, cand Saladin isi pierduse deja cunostinta, cadiul a citit deasupra capului sau rugaciunile din Coran. Cand clericul musulman a ajuns la versetul „Nu exista alt Dumnezeu decat Allah, in El am nadajduit!”, Saladin a deschis ochii, a zambit, dupa care si-a dat ultima suflare. Cel al carui nume insemna „Adevarul Credintei” murea asadar  exact precum traise, ca un musulman drept-credincios...

GABRIEL TUDOR